Clematis viticella

Clematis viticella provine inițial din Europa de Sud și Asia de Vest, până în Caucaz și Iran, și se numără printre cele mai îndelung cultivate clematisuri: ajunsă în Anglia încă înainte de 1569, specia a fost descrisă științific de Carl von Linné în 1753 în Species Plantarum. Până astăzi este forma-mamă a întregii grupe Viticella, din care au rezultat numeroase soiuri cunoscute. Florile sale aplecate, în formă de clopot, apar singular pe lăstarul anului în curs, au 4-5 cm, sunt colorate albastru-violet și poartă stamine galben deschis până la crem.

Din iulie până în septembrie, Clematis viticella înflorește continuu și, astfel, vizibil mai lung decât majoritatea soiurilor cu flori mari. Cu o înălțime de aproximativ 300 cm este excelentă ca plantă cățărătoare pentru spaliere, suporturi și pergole, dar urcă bucuros și prin copaci mai mici, arbuști și trandafiri. Prosperă în locuri însorite până la semiumbrite – fie pe latura sudică, nordică, vestică sau estică – atâta timp cât solul și zona rădăcinilor rămân răcoroase și umbrite, și are în general pretenții reduse față de sol și climă.

Clematis viticella este foarte rezistent la iarnă (zona 5, până la aprox. -28 °C) și iarna se retrage oricum până la cei 30 până la 80 cm inferiori ai lăstarilor. Ca plantă din grupa de tăiere 3, tăiați-o în martie viguros, la aprox. 25 cm, pentru ca primăvara să lăstărească viguros și să înflorească bogat. Față de temuta ofilire a clematisului, specia sălbatică robustă este vizibil mai rezistentă decât hibrizii cu flori mari – un motiv pentru care este potrivită și pentru începători și pentru grădini ușor de îngrijit.